Nici bine nu am terminat de văzut toate pozele făcute la MTB Bicaz, că pe Facebook a apărut o propunere din partea Laviniei să mergem la concursul celor de la Moineşti. Când am văzut traseul, valoarea taxei şi că nu eram singurul din gașcă care vroia să meargă, imediat am completat formularul de înscriere. Cu doar o săptămână înainte de data startului, am aflat că urma să merg singur. Bineînţeles că din cauza vremii urâte, era să mă răzgândesc şi eu, mai ales că nu apucasem să ies pe deal să dau o pedală de mai bine de o săptămână.
Şi a venit ziua concursului. Ora 7 mă găsea înfulecând un sandwich în timp ce trăgeam pe mine echipamentul “de iarnă”. Pentru mine, care sunt foarte friguros de fel, temperaturile de 2 sau 3 grade erau crunte, aşa că am luat la mine toate hainele de ciclism mai groase care le aveam prin casă.
Ajuns în Moineşti, am rămas plăcut surprins că autorităţile locale au luat în serios acest eveniment şi blocaseră circulaţia maşinilor prin centrul oraşului, cu excepţia celor care aveau deasupra biciclete. Ghidat de câte un poliţist la fiecare intersecţia, am ajuns imediat în parcarea special amenajată lângă Parcul Central, unde am fost foarte bucuros că am găsit loc la soare. Telefonul meu arăta 4 grade celsius și tremuram din toate încheieturile în timp ce așteptam la coadă să ridic pachetul de start. Ca la mai toate competițiile la care am participat, doar la categoria mea se întâmpla să fie aglomerat, în timp ce la celelalte categorii, mai ales la traseul lung, nu era nimeni. În timp ce-mi planificam în gând la ce traseu voi concura anul viitor, vocea lui Adi Mihailă răsuna în toată piața, făcând instructajul tehnic tuturor concurenților. Ceea ce mi-a rămas în minte era că trebuia să am grijă de numărul de concurs pentru că el îmi înregistra timpul, și că startul era unul fals urmând să se parcurgă în pluton compact, cu 20 km/oră, primii 5-6 km, până sub poala 
dealului, fiind escortați de o mașină de poliție. ”Perfect !” mi-am zis, ”pot să pedalez până aproape de momentul startului”. Am continuat încălzirea deși majoritatea concurenților se aliniau la start, gândindu-mă că la cei 20 km/oră cu cât avea să se deplaseze plutonul, reaușeam să ajung pe o poziție fruntașă până la startul real.
Și iată că am terminat de numărat de la 10 și plutonul a plecat. O plecare mai stângace pentru cei din mijloc pentru că trebuia să stai la rând până se făcea loc de trecere. În 
câteva clipe mă văd trecut de linia de start și bag viteză să prind grosul plutonului. Mă uit mai mult la vitezometru pentru că ochii deja îmi lăcrimau de la vântul rece care-mi biciuia fața. Trec imediat prin 25-30-40 km/oră, mă uit în față și surpriză…, plutonul e la mama naibii, deja avea un km în fața mea. Am parcurs toată zona de asfalt și plat la un ritm foarte ridicat reușind să depășesc vreo 30-35 de concurenți. Bineînțeles că simțeam că mă sufoc. Ritmul ridicat deja mă lăsase fără suflu și urcarea încă nu începuse. Făcând haz de necaz ziceam că mă voi odihni la deal că doar aveam timp, prima urcare, după calculele mele avea vreo 9 km. Din păcate nu am avut timp de odihnă. Fiind pe urcare și trecând pe un ritm mai scazut dar constant, mi-am regăsit suflul și începeam chiar să depășesc concurenți, lucru ce-mi convenea de minune. Fericirea nu a ținut mult timp, pentru că pe lângă că mă deranja siretul care se dezlegase de la pantoful stâng, simțeam cum curg apele de pe mine, la propriu. Fesul negru de sub cască și jacheta windstopper deja mă
încurcau. Mă opresc, dau jacheta jos, o întorc pe dos și o bag în buzunatul ei dar nu reușeșc să o prind de șeaua bicicletei. După două încercări nereușite o leg de brâu cu o cordeluța elastică, fesul îl ascund într-un buzunar la spate și sar în șea pentru a realua cursa. Deja pauza asta mă costase 10 locuri pierdute și mi-am dat seama că nu mi-am legat șireturile. Mi-am zis că nu mă mai opresc de acum fie ce-o fi. Am început să fiu atent la șireturi și uneori să dau pedale în sens invers, pentru a nu se agăța de pedală și a-mi bloca piciorul. Ajuns în primul punct de alimentare, îmi leg șireturile, iau 2 pătrățele de glucoză și le bag grăbit în gură. Fiind foarte tari, vreo 5 minute am avut treabă cu ele. Nu am mai mâncat glucoză de când eram copil, bine, nici nu mi-a lipsit și nici nu voi mai mânca curând. Pedalând din greu la deal observ surpriza de care pomeneau organizatorii, zăpadă. Peisajul creat de zăpada de pe marginea drumului care strălucea în soare, era unul deosebit, reușind să-mi insufle o stare de spirit care mă făcea să uit că picioarele nu vor să mă mai asculte.
Într-un final ajung în vârf şi bag viteză pe coborâre. Nu mult timp, din cauza bolovanilor de pe drumul forestier. Abia reuşeam să ţin mâinile pe coarne de la vibraţii. 
M-au depăşit vreo 3 omuleţi pe coborâre, dar nu au reuşit să mă scoată din ritmul meu lent și prevăzător. Am recuperat imediat pe următoarea urcare, unde apoi am mers alături de un băieţaş din Bacău vreo 2 km, povestindu-ne unul altuia, de alte ture la care am mai participat. Următoarea coborâre a fost una mult mai tehnică, pe o cărare îngustă, unde spre suprinderea mea nu m-a depăşit nimeni, ba chiar am luat un avans considerabil. A urmat o porţiune de coborâre pe asfalt, unde i-am pierdut definitiv pe urmăritorii mei. Deja îmi făceam griji că aș fi încurcat drumul, pentru că nici în faţă nu dădeam de nimeni şi nici din spate nu venea vreun biciclist. Pe penultima bucată de urcare, simt nişte crampe teribile la muşchi abdomenului. Jacheta strânsă ca o borsetă şi legată la brâu, de la atâta vibraţie mi-au încordat într-un mare fel muşchii abdomenului, că abia puteam să stau în şea, ce să mai vorbesc de pedalat. Mă dau jos şi fac două mişcări de întindere în față și în lateral, minune curată. Parcă mi-a luat durere cu mâna. Leg jacheta de şea şi încep să dau pedale. La nici 5 minute mă apropii de un concurent care mergea pe lângă bicicletă.
Foarte binevoitor, auzind că are pană şi nu are cameră de schimb, îi dau camera mea, dar nereuşind să o scot repede din gentuţa ei, îi las şi gentuţa. I-am explicat unde mă găseşte după concurs, dar nu am mai dat de el. Vorba aia, “facerea de bine e… “.
Pe ultima urcare a apărut ”deliciul” acestei curse. O bucată de vreo 200 metri de pushbike, a scos sufletul din mine. Aproape de vârf, am urcat repede pe bicicleta pentru a poza în faţa unor fotografi din partea organizatorilor. După o coborâre scurtă, care nu a compensat deloc bucata în care am împins la bicicletă, mă trezesc că am intrat în oraş şi străbat în viteză străzile asfaltate. Foarte impulsionat de ovaţiile unor tineri de pe marginea drumului, dar mai ales de vocea lui Adi Mihăilă, care răsuna în toată piaţa, şi care încuraja fiecare concurent când se apropia de sosire; bag un sprint senzaţional pe ultima parte a traseului, reuşind să trec linia de sosire cu mai bine de 35 de km/oră, în timp ce bineînţeles că salut publicul şi pozam pentru fotografii de pe margine.
Cam asta a fost competiția de la Moinești – Zemeș. A urmat ”Pasta Party”, foarte binevenită după 3 ore de pedalat, apoi festivitatea de premiere. Normal că toate premiile au fost luate de meseriașii acestui sport, nume cunoscute național: Ionașcu Marius Maus, Kelemen Arpad, Chircu Victor, Mocanu Eugen și Botond Laczko Szentmiklosi. Ultimul, după ce a luat locul 2 la categoria lui, a mai câștigat și bicicleta de la tombolă :). Ăsta da noroc. Oricum felicitările mele pentru câștigători, nivelul la care au ajuns și performanțele obținute sunt de invidiat.
În concluzie: Nota 10 pentru organizare, nota 7 pentru traseu (din cauza coborârii pe drum forestier). Sigur voi merge și la ediția următoare.
Alăturat puteți vedea traseul pe sports-tracker, http://www.sports-tracker.com/#/workout/florincr/app68fotq87p2nja